Pandemia de holeră din Anglia in 1831 octombrie a generat încercările pentru dezvoltarea primelor terapii intravenoase cu fluide. William Brooke O’Shaughnessy a propus atunci o metoda de a trata holeră prin injecția unor săruri înalt oxigenate. Efectele holerei pe atunci erau considerate stagnarea universală a sistemului venos si oprirea arterializarii sângelui, iar ipoteza era că dacă se pot aduce anumite săruri oxigenate în contact cu sângele “negru” generat de holeră, se pot cumva restaura proprietățile sale arteriale.

În 1832 Latta a modificat soluția originală și a realizat soluția cu concentrația de electroliți cea mai apropiata de cea întâlnită în sânge. Această soluție conține 134 mmol/L Na, 118 mmol/L Cl, 16 mmol/L HCO2, fiind mult mai apropiată de compoziția plasmei și mai fiziologică decât soluția salină 0.9%. Soluția lui Latta nu a fost adoptată însă de contemporanii săi, care au încetat sa îl menționeze. Abia 50 de ani mai târziu, Sydney Ringer a reușit să descrie o soluție cu proprietăți similare. Ringer a îmbibat mușchii cardiaci de broască în soluții formate din diverși constituenți, și astfel a aflat că o soluție salină de 0.75% este un fluid excelent pentru experimente în care inima este detașată. În timp, repetând experimentele, a descoperit ca îmbibarea inimii în soluție salină făcută cu apa distilată slăbește ventriculele, conducând la stoparea contractilității în aproximativ 20 minute. Soluția lui Ringer a fost dezvoltată ca o consecință a acestor observații și a fost modificată mai târziu de Alexis Hartmann, care a adăugat lactatul de sodiu cu scopul de a reduce aciditatea observată în infanții ce sufereau de diaree, deshidratare și oligurie. Terapia lichidă cu soluție salină a devenit o rutină în secolul 20 .

In 1911, Evans a declarat intenția sa de a avertiza cu privire la utilizarea acestui tip de remediu și pentru a îndepărta credința eronată că administrarea clorurii de sodiu este inofensivă doar pentru ca se găsește în alimente și fluide corporale.

Tonicitatea este concentrația relativă a solutului dizolvat în soluție, care determină direcția și limita difuziei. Este folosită pentru a descrie răspunsul celulelor imersate în soluții externe. Există 3 clasificări ale tonicității: soluția poate fi hipertonică, hipotonică și izotonică. Jakob Hamburger, un fiziolog danez a ajuns la concluzia că sângele majorității animalelor cu sânge cald, inclusiv al omului, este isotonic, cu o soluție de NaCl de 0.9 % și nu de 0.6%. Teoria lui ce lega isotonicitatea de concentrația de 0.9% sare din sângele uman nu a fost universal acceptată. Documentarea științifică ce susține folosirea a 0.9% sodiu în practicile clinice pare bazată doar pe studii in vitro și rămâne un mister cum a ajuns a fie folosită ca lichid intravenos in vivo. Unul dintre motive poate fi ușurința, conveniența și costul mic al combinării sării cu apa.

Soluția salină de  0.9% este izotonică din punctul de vedere al unui biochimist ce calculează concentrația și din punct de vedere al farmacistului care o formulează, însă, în urma injecției intravenoase, va deveni hipertonică. Soluția salină este considerată a fi izotonică în soluție, dar coeficientul osmotic trebuie folosit pentru a converti activitatea de concentrație și pentru a descrie izotonicitatea. În calculele inițiale însă s-a folosit impropriu starea apoasă a plasmei pentru a descrie această izotonicitate. Injecția intravenoasă induce hipercloremie prin conținutul ridicat de clor. Creșterea contribuției anionice a clorului cauzează scăderea fracționării complementare a HCO3 (bicarbonat), astfel hipercloremia poate induce hipobicarbonatemie și acidoză metabolică. Concentrațiile mari de clor cauzează vasoconstricție renală, scad rata de filtrare glomerulară, prelungesc timpul până la prima micțiune și descresc eliberarea de urină, toate acestea putând să ducă la complicații renale.

Într-un studiu american realizat în 2018 (Andre Friederich et al., 2018) s-au comparat efectele soluției saline și ale soluției Ringer. S-a descoperit că soluția salină și soluția Ringer au fost asociate cu scoruri similare de reabilitare pe durata a 24 de ore și de-a lungul utilizării lor timp de 7 ani în pacienți stabili. În acest studiu s-a folosit un eșantion randomizat de 157 de pacienți într-un studiu clinic. Scorurile au fost măsurate prin validarea calității de recuperare a participanților, iar studiul susține că nu au existat diferențe mari între mediile rezultatelor obținute.

În 1913, Trout a descris un studiu de înlocuire a fluidelor postoperatoriu în 2000 de pacienți tratați în 232 de spitale, care au primit apă simplă sau soluție salină tradițională. A fost primul studiu în acest sens, iar Trout a calculat că folosind soluția salină tradițională s-ar forța într-un pacient treaz în timpul a 24 de ore cantitatea de sare consumată în mod normal de un om într-o lună. La nivel celular, supradoza de sare și apă poate rezulta în acidifiere citosolică, prin hiperpolarizarea membranară, inactivarea protein-kinazelor și întreruperea fosforilărilor conducând la disfuncție celulară. De asemenea, s-a demonstrat că soluția salină are efecte adverse asupra celulelor imune. Deși studiile in vitro au demonstrat că soluția salină cauzează activarea neutrofilelor umane, nu s-a evidențiat un efect asupra funcției neutrofilelor într-un studiu în care voluntarii au fost infuzați cu 2l de soluție salină de concentrație 0.9%.

Soluția lactată a lui Ringer este de multe ori folosită ca o alternativă față de soluția salină, având un pH de 6.5. este folosită pentru resuscitare deoarece produsele metabolizării lactozei în ficat reduc aciditatea cauzată de pierderea acută de fluide și cedarea rinichilor. Lactatul din soluția
Ringer nu crește acidemia lactică atât timp cât nu este prezentă disfuncția ficatului. Această soluție conține potasiu și ar trebui folosită cu grijă în pacienții cu insuficienta renală.

O altă alternativă care se folosește este Plasmalyte, care conține electroliți, osmolaritate și pH similare cu plasma sangvină. Echilibrul dintre ionii pozitivi și negativi din Plasmalyte reduce  anomaliile electrolitice și reduce riscurile unor efecte secundare în pacienți.

În concluzie, rezultatele căutărilor unei soluții fiziologice optime au rămas până în ziua de astăzi un compromis, existând încă date contradictorii și o lipsă de informație cu privire la compoziția soluției ideale perfuzabile ce poate fi folosită in vivo.

Bibliografie

  1. Huang, D. T., & Murugan, R. (2019). Is Normal Saline Solution an Acceptable Choice of Fluid for Stable Patients? Annals of Emergency Medicine, 73(2), 170–171.
  2. Barker, M. E. (2015). 0.9% saline induced hyperchloremic acidosis. Journal of Trauma Nursing : The Official Journal of the Society of Trauma Nurses, 22(2), 111–116.
  3. Awad, S., Allison, S. P., & Lobo, D. N. (2008). The history of 0.9% saline. Clinical Nutrition (Edinburgh, Scotland), 27(2), 179–188.

EU e-Privacy Directive

Departamentul de Anatomie, fiziologie animala si biofizica

Prof. dr. Dan Florin Mihailescu (director de  departament)

Prof. dr. Alexandru  Babes

Prof. dr. Speranta Avram

Prof. dr. Violeta Ristoiu

Prof. dr. Beatrice Mihaela Radu

Conf. dr. Mihaela Marcu Lapadat

Conf. dr. Dana Cucu

FP

Conf. dr. Florentina Pluteanu

Lect. dr. Doru Gabor

TS photo

Lect. dr. Tudor Selescu

Lect. dr. Cristina Matanie

Alexandru Deftu

Asist.dr. Alexandru Deftu

roxana

Asist.dr. Roxana Gheorghe

Cornelia Dragomir

Geanina Haralambie

Liliana Stamatin

Cristina

PozaAcademieLuiza

Prof. dr. Maria Luiza Flonta (profesor emerit)